coz dis iz triler, triler nait.

31 decembrie 2011. bucurestiul este acoperit de liniste ca de o patura de lana. sufletele sensibile se primenesc, se pozitiveaza, se asaza cu un genunchi jos, cu talpa indoita consecutiv, cu un genunchi sus, spatele arcuit, mainile drepte sprijinite precar, gata de sprint, privirea obligatoriu inainte. oboseala de a fi in aceasta noapte tot ce n-ai putut fi de-a lungul anului. de a avea pe masa, sub masa, in casa, in plasa tot ce ti-ai dori in anul care vine. chiloti rosii sa-ti invaluie sexul, teanc de hartii de un milion sa-ti umfle buzunarul, rochia noua sa-ti puna in evidenta talia, porcul si cu pestele, puiul si cu mielul si cu curcanul, fructele, legumele, tuica, vinul si sampania. parintii, fratii, rudele de gradul I si II, prietenii, colegii de serviciu, furnizorii si clientii, fosti colegi de liceu, instructorul de la sala, doamna invatatoare a lu ala mic, vecina de la trei si tanti nuti care-ti face curatenie, niste fosti amanti si sotiile lor, niste friends de pe facebook, toti iti trimit urari, colinde, lamultiani, sarbatorifericite, toti sunt agitati, pavoazati si incordati, rosii de efort si congestionati de atata incredere in fericirea viitoare, repetand pattern-ul de acum o saptamana, de craciun, fericirea viitoare era viata vesnica, mantuirea lui isus crucea pe care s-a ars porcul si teava robotului de facut carnati, lucruri, unele sfinte altele efemere, la gramada, ingropand zilele sub valuri de bunavointa sfortata, mese in familie, complezente infecte.

in dimineata zilei de 31 m-am trezit kirstin dunst in melancholia si am bantuit toata ziua camerele apartamentului cu senzatia ca lumea e pe cale sa piara si ce bine, imi pierdeam din cand in cand respiratia si aveam atacuri de panica, izbucneam regulat in plans, speriind spectatorii care se opreau din mancat popcorn si ma priveau hipnotizati, apoi ma prefaceam ca sterg geamurile din bucatarie cu servetele speciale de la mega image si iar izbucneam in plans, imi tremurau mainile si aveam viziuni apocaliptice, apoi imi reveneam din nou, unii spectatori deja ma dispretuiau, inciudati, eu ma induiosam ca le stric noaptea cea mai importanta si ma umfla iar plansul de mila lor, apoi ma apuca iar o liniste obidita, umblam printre ei ca un spectru, dreapta si livida, dar ii si protejam, ii imbarbatam si luam asupra mea toata durerea sfarsitului, care patrunzandu-ma in fiecare centimetru de piele ma purifica de tot ce e uman, de tot ce cald si bun si visceral, de tot ce e josnic, infam si meschin, si pe deasupra peste tot eram tot raul care avea sa-i striveasca eram un alter-pamant care o sa le faca praf, intr-o zi, pamantul lor drag si iubit.

Melancholia, 2011, Lars von Trier

vera, vino ca ma dau cu crema

debusolante singuratati in cercul speciei. astazi, pe strada, o adolescenta cu capul infasurat in alb, grabindu-se incet spre scoala irakiana. am urmarit-o din spate, ca un violator, pasii mici, fermi, infasurati in blana cizmelor eschimo, picioarele grosute sub haina neagra, corect dimensionata peste fund, detaliile umane, copilaresti, domnisoresti: ghiozdanul roz de plastic, lantisoarele argintii atarnate lateral in blana cizmelor. simteam un imbold: sa o opresc, sa-i spun ceva rau, s-o fac sa planga. s-o vad alergand cu lacrimi in ochi, cu baticul desprins si ghiozdanul lovindu-i ritmic spatele. s-o vad ripostand cu furie, cu pumnii mici ridicati, aruncandu-mi vorbe iuti in limba ei aspra. bunul simt comun m-a facut sa ma rusinez si sa traversez pe cealalta parte a strazii, nu inainte sa-i arunc o ultima privire devoratoare. mi-a raspuns, intorcand capul si pentru o secunda i-am vazut chipul mic, masliniu, cu fata prelunga, sprancenele negre sub basmaua alba. am trecut mai departe simtindu-i privirea inca asupra mea: acum eu eram haituita, imaginata, devorata, parul meu vizibil poate ca-i starnea dorinte de libertate si cochetarie, tigara mea aprinsa – repulsie, dezaprobare si poate furie, poate voia sa ma vada alergand, cu lacrimi in ochi, de-a lungul trotoarului, cuprinsa de panica, inghitita de vie de o noua zi de munca.

almodovar a mai facut un film, unii l-au vazut si l-au placut, eu nu prea. spuneam mai demult ca almodovar nu e printre regizorii mei preferati, desi mi-au placut cateva filme (isteric colorate ca permanentul unei croitorese etc.). banderas e un doctor mengele care-si face dreptate cu bisturiul. joaca prost si e o prezenta anosta de la inceput pana la sfarsit. in primele scene (de doctor serios vorbind la congrese) e de-a dreptul penibil (si de-a stangul desuet). apoi devine personaj secundar, desi el insusi va instrumenta o schimbare de sex (numita vaginoplastie), o schimbare de piele (numita transgeneza), o incercare de contact sexual cu agresorul-victima (numita vera, vino ca ma dau cu crema) si apoi va muri. destinul tragic al eroului-medic nu va fi diferit de al altor personaje (mama-servanta, fiica-schizoida, sotia adultera si moarta, fratele-tigru). in final, toate vor muri, mai putin vera. dar ea si-a pierdut barbatia si asta ii provoaca multa suferinta, desi poarta costume frumoase, croite de un designer celebru si este foarte sexy, dulce, rapitoare.

La piel que habito (2011), Pedro Almodovar

human after all, peisagii.

acum nici nu mai stiu de ce mi-e cel mai frica. am facut o colectie recenta de spaime, deziluzii care m-au surprins vast, ca un peisaj de iarna pe camp, cand mergi cu trenul.
poate ca cel mai teama mi-e ca teama ma va invinge in cele din urma, dar asta e deocamdata filozofie.
aseara am vazut un film sangeros, superb in hidosenia lipsei de sens, de morala, de virtute, de intelepciune si altele. se facea ca niste oameni obisnuiti erau taiati, casapiti, mutilati si in final facuti bucati de un francanstain clandestin. oamenii aia obisnuiti erau: rapitori, frati, victima, smecheri, cretini, retarzi, complotisti, asasini platiti, chinezi. un peisaj splendid. human after all.

The Cottage, UK 2008, Paul Andrew Williams (regia).

schizotropi si pipe.

in fix 13 cuvinte poti spune ca in viata, ca si in film, aparentele sunt inselatoare: there’s no woman like a man and no man like a woman. iar filmele belgiene nu sunt despre o doamna bilingva, corect imbracata in deux-piece cenusiu, care-si mananca delicat din gauffre in pauza de masa, pe o banca in fata parlamentului european. no f. way. 

louise-jean-pierre-michel-cathy sunt un cuplu, chiar daca par a fi mai multi. but who’s normal? cine ar putea nega ca muribunzii nu pot fi de folos, daca le pui o arma cinstita in mana? sau ca poti reproduce, la scara de 1: 1000, episodul 9/11 just for fun, in gradina din spatele casei? sau ca cea mai buna investitie a platii compensatorii este sa angajezi un ucigas profesionist sa-i faca felul celui care te-a dat afara?

noul film al cuplului de kervern/delepine e o lectie de absurd fascinanta, cu atat mai puternica parca cu cat pune in discutie rationalitatea lumii noastre de astazi, construita din reguli tot mai rigide, care ne placheaza precum un invelis de ghips un picior bolnav. in interiorul acestui univers mumificat nu mai exista decat the right way to do something, neaparat politically correct si cat mai in acord cu valorile universale ale colectivitatii: alienarea, progresul si tehnologia - the gadget way. 

Louise Michel e totodata o revolutionara, o anarhista, o luptatoare pentru dreptate sociala, o femeie pe care Victor Hugo a numit-o “Viro Major” (mai presus decat barbatii). “Sa omoram monstrii pentru ca umanitatea sa traiasca”, dixit.

alter eric

Imi place Ken Loach. Imi place caldura ochiului sau din spatele celor mai negre scene. Imi place ca atunci cand exagereaza o face mai mult cu naivitate si mai putin cu pretentii. Imi place ca vorbeste despre problemele sociale ale individului, fara a-si revendica statutul de moralist. Pentru mine, Ken Loach este un punk. Un Joe Strummer, cu camera.

Eric e un postas depresiv, care in ultimii 30 de ani a sortat si livrat scrisori, a baut bere si a fost singur si nefericit. E o premisa aproape neverosimila, ca viata cuiva sa fie atat de lipsita de importanta. La fel de neverosimila cum pare si o posibila reconvertire la viata. E nevoie de un miracol sau de putina scranteala ca sa te trezesti in dormitor cu legenda lui Manchester United, Eric Cantona lui-même, pe post de antrenor psihologic personal, de partener de dans, iarba si vin frantuzesc.  Ca sa schimbi lucrurile proaste din viata  ai nevoie de un alter ego pozitivant care sa-ti dea pasa de gol si care sa te invete sa alegi varianta castigatoare.

Sau poti sa-ti pui fularul, sa-ti iei umbrela si sa mergi la cinema. “Looking for Eric” functioneaza ca o tableta antidepresiva.

I believe in Philosophy!

Acesta este raspunsul imaginat de regizorul Alexandro Amenabar si atribuit primei filozoafe cunoscute in istoria barbatilor. Raspunsul la o intrebare care a turmentat secolul al IV-lea al omenirii, conducand la primele masacre religioase ale crestinatatii: “Crezi in domnul nostru Isus?”. Hypatia, despre viata si activitatea careia se stie din pacate prea putin, a fost recreata de Amenabar in filmul “Agora”, cu atentie si caldura, intr-o superba desfasurare “epica”, termen care desemneaza in ochii criticilor filmele cu buget consistent care recreeaza o perioada istorica. Conflictul religios dintre crestini, iudei si paganii necrestinati, intrigile care anunta o isorie insangerata a umanitatii, conditia femeii intr-o lume de barbati,  sunt premise de la care Amenabar porneste, folosindu-se de o scenografie deopotriva stralucitoare si de bun gust care evoca Alexandria egipteana.

Insa filmul este in primul rand o meditatie asupra conditiei individului in fata constrangerilor majoritatii, o pledoarie inteligenta despre puterea si mai ales frumusetea inteligentei si a cunoasterii. Hypatia, desi inconjurata de o lume in destramare, desi supusa unor duble discriminari (religioasa si sexuala), reuseste sa radieze cu forta si echilibrul mintii sale, ca un astru ceresc in intunericul orb al spatiului necreat. Ea este simbolul omului luminat, o ultima reminiscenta a antichitatii filozofice, dar este, in egala masura, o proiectie a unui model uman pentru viitor. Martiriul ei filozofic pare sa se suprapuna peste martiriul crestin al lui Isus. 

Dintre putinele lucruri care se stiu despre Hypatia este acela ca vreme indelungata a fost preocupata de problema stiintifica a alinierii planetelor, intr-o perioada obsedata de perfectiunea cercului ca figura geometrica absoluta, in care se stia ca pamantul e rotund, si nu plat, dar cam atat. Amenabar se foloseste in acest punct de o superba metafora, atribuindu-i Hypatiei primele teorii referitoare la forma elipsoidala a pamantului si a revolutiei sale in jurul soarelui: o forma perfecta precum este cercul ascunde toate figurile geometrice “imperfecte”: triunghiul, patratul, dreptungiul, elipsa, la fel cum un cerc privit in perspectiva devine o elipsa.

Privirea altereaza esenta perfectiunii. Daca Dumnezeu e iubire si a creat omul dotat cu inteligenta, atunci inteligenta dublata de adevar si de suflet si indreptata catre principiul perfectiunii devine o religie. 

 O forma perfecta cum este iubirea primeste in ea toate religiile, ca forme imperfecte, dar tinzand spre perfectiune principiului unic: crestinismul, iudaismul, islamul, budismul, taoismul, filozofia.

el padre almodovar. imbratisari obosite

O drama in care se joaca o comedie este mai paguboasa decat o comedie sub care se tese o drama, conform principiului ca e mai bine sa spui mai mult prin mai putin decat mai putin prin mai mult. E concluzia pseudo-filozofica la care pare sa fi ajuns, din intamplare, ultimul film al lui Almodovar, “Broken Embraces”.

Desi Almodovar nu este printre regizorii mei preferati, l-am urmarit intotdeauna cu mare placere si emotie, gata sa intru in universul sau, vibrant chiar si in locurile sale comune, gata sa las toate prejudecatile intelectuale si sa plang si sa rad alaturi de coafeze, prostituate, maricones, sa le suport isteriile proiectate in decoruri ieftine de balci, stergandu-mi balele cu batista in timp ce le daruiam inima mea de fata.

Evident,  exagerez. Dar la fel cum la circ te astepti la costume stralucitoare care pun in evidenta o coregrafie la zece metri altitudine, la Almodovar te duci sa vezi un nou Almodovar, ceea ce reuseste intotdeauna. E o chestiune de gust si de profesionalism.

Asa ca pot spune ca exista deja, pentru cine e la curent cu filmografia regizorului, un fel de dictionar nescris al esteticii si tematicii almodovariene, care te ajuta sa descifrezi un Almodovar si sa-l vezi ca pe un nou Almodovar. Si sa-l apreciezi ca atare.

Pe tapetul viu colorat din camera asta infloresc florile negre ale secretelor, ascunzand copii nelegitimi, tradari, accidente, mutilari, care, supuse legii dorintei, vor popula scena la sfarsit, inghesuite in lumina fierbinte a reflectoarelor. Va curge machiajul, dezvelind fetele obosite, pe care ridurile pasiunii si educatia indoielnica au lasat urme intortocheate ca niste labirinturi, dar va triumfa viata, neteda, lucioasa, ca un obraz de bebelus.

Fetele bune si frumoase isi vand trupul pentru a-si salva sufletul, dar inainte il drapeaza in rochii rosii ca focul pasiunii, si-l suie pe soclul tocurilor inalte. Fetele astea plang mult si sufera in tacere, undeva pe granita fina dintre sacrificiu si prostie, ceea ce le face si mai atragatoare, spun barbatii lor, care le cred fatale si astfel ele chiar devin, reusind sa le schimbe destinul.

“Broken Embraces” (“Los abrazos rotos”) este drama unui regizor de film. Dar nu este o drama a luciditatii, ci a unui destin fabulos, pasional, dar in sens negativ, caci se tese peste viata reala si se hraneste cu sangele ei. E ca o plasa cu ochiuri dese care sufoca intr-o imbratisare muta suflul personajelor, care se perinda mecanic in fata camerei de filmat, ca teleghidate de o omniscienta obosita si obositoare, care le rapeste prospetimea reactiilor si independenta in fata destinului, a jocului deja facut, deja stiut, deja clasat. Chiar si farmecele Penelopei Cruz, fragilitatea ei cu miez tare nu are nimic pulsand, e doar o constanta goala, ca un ac in echilibru la limita inghetului. 

Regizorul – personaj nu e, asa cum am putea crede, un alter-ego artistic, framantat de problema creatiei, in sens fellinian, dimpotriva, el e un regizor prodigios, plin de idei, care (re)face un film avand ca miza doar o recuperare personala. Am putea spune extrapoland poate, ca regizorul, bantuit de propriul trecut artistic, similar cu al autorului, tanjeste dupa lejeritatea sincera a comediei spumoase. Luciditatea dramei il apasa si-l depaseste, el inca scrie drame care ar putea fi comedii pe invers si este gata sa cedeze chiar tentatiei unui horror cu vampiri sexy si amuzanti. Harry Cane redevine Mateo, dar aceasta revenire pare un regres artistic, oricum nu prea mai are importanta, caci accentul este pus pe o recuperare fizica si emotionala, aceste handicapuri deasupra carora nu reuseste sa se ridice la nivel estetic prin inovatie, ci doar prin intoarcerea in trecut. La fel cum Almodovar nu reuseste sa fie decat tot Almodovar, ceea ce, pentru cei ce asteptau un nou Almodovar, nu e nici putin, nici prea mult.