Imi place Ken Loach. Imi place caldura ochiului sau din spatele celor mai negre scene. Imi place ca atunci cand exagereaza o face mai mult cu naivitate si mai putin cu pretentii. Imi place ca vorbeste despre problemele sociale ale individului, fara a-si revendica statutul de moralist. Pentru mine, Ken Loach este un punk. Un Joe Strummer, cu camera.
Eric e un postas depresiv, care in ultimii 30 de ani a sortat si livrat scrisori, a baut bere si a fost singur si nefericit. E o premisa aproape neverosimila, ca viata cuiva sa fie atat de lipsita de importanta. La fel de neverosimila cum pare si o posibila reconvertire la viata. E nevoie de un miracol sau de putina scranteala ca sa te trezesti in dormitor cu legenda lui Manchester United, Eric Cantona lui-même, pe post de antrenor psihologic personal, de partener de dans, iarba si vin frantuzesc. Ca sa schimbi lucrurile proaste din viata ai nevoie de un alter ego pozitivant care sa-ti dea pasa de gol si care sa te invete sa alegi varianta castigatoare.
Sau poti sa-ti pui fularul, sa-ti iei umbrela si sa mergi la cinema. “Looking for Eric” functioneaza ca o tableta antidepresiva.
