in fix 13 cuvinte poti spune ca in viata, ca si in film, aparentele sunt inselatoare: there’s no woman like a man and no man like a woman. iar filmele belgiene nu sunt despre o doamna bilingva, corect imbracata in deux-piece cenusiu, care-si mananca delicat din gauffre in pauza de masa, pe o banca in fata parlamentului european. no f. way.
louise-jean-pierre-michel-cathy sunt un cuplu, chiar daca par a fi mai multi. but who’s normal? cine ar putea nega ca muribunzii nu pot fi de folos, daca le pui o arma cinstita in mana? sau ca poti reproduce, la scara de 1: 1000, episodul 9/11 just for fun, in gradina din spatele casei? sau ca cea mai buna investitie a platii compensatorii este sa angajezi un ucigas profesionist sa-i faca felul celui care te-a dat afara?
noul film al cuplului de kervern/delepine e o lectie de absurd fascinanta, cu atat mai puternica parca cu cat pune in discutie rationalitatea lumii noastre de astazi, construita din reguli tot mai rigide, care ne placheaza precum un invelis de ghips un picior bolnav. in interiorul acestui univers mumificat nu mai exista decat the right way to do something, neaparat politically correct si cat mai in acord cu valorile universale ale colectivitatii: alienarea, progresul si tehnologia - the gadget way.
Louise Michel e totodata o revolutionara, o anarhista, o luptatoare pentru dreptate sociala, o femeie pe care Victor Hugo a numit-o “Viro Major” (mai presus decat barbatii). “Sa omoram monstrii pentru ca umanitatea sa traiasca”, dixit.
