in dimineata zilei de 31 m-am trezit kirstin dunst in melancholia si am bantuit toata ziua camerele apartamentului cu senzatia ca lumea e pe cale sa piara si ce bine, imi pierdeam din cand in cand respiratia si aveam atacuri de panica, izbucneam regulat in plans, speriind spectatorii care se opreau din mancat popcorn si ma priveau hipnotizati, apoi ma prefaceam ca sterg geamurile din bucatarie cu servetele speciale de la mega image si iar izbucneam in plans, imi tremurau mainile si aveam viziuni apocaliptice, apoi imi reveneam din nou, unii spectatori deja ma dispretuiau, inciudati, eu ma induiosam ca le stric noaptea cea mai importanta si ma umfla iar plansul de mila lor, apoi ma apuca iar o liniste obidita, umblam printre ei ca un spectru, dreapta si livida, dar ii si protejam, ii imbarbatam si luam asupra mea toata durerea sfarsitului, care patrunzandu-ma in fiecare centimetru de piele ma purifica de tot ce e uman, de tot ce cald si bun si visceral, de tot ce e josnic, infam si meschin, si pe deasupra peste tot eram tot raul care avea sa-i striveasca eram un alter-pamant care o sa le faca praf, intr-o zi, pamantul lor drag si iubit.

Melancholia, 2011, Lars von Trier

almodovar a mai facut un film, unii l-au vazut si l-au placut, eu nu prea. spuneam mai demult ca almodovar nu e printre regizorii mei preferati, desi mi-au placut cateva filme (isteric colorate ca permanentul unei croitorese etc.). banderas e un doctor mengele care-si face dreptate cu bisturiul. joaca prost si e o prezenta anosta de la inceput pana la sfarsit. in primele scene (de doctor serios vorbind la congrese) e de-a dreptul penibil (si de-a stangul desuet). apoi devine personaj secundar, desi el insusi va instrumenta o schimbare de sex (numita vaginoplastie), o schimbare de piele (numita transgeneza), o incercare de contact sexual cu agresorul-victima (numita vera, vino ca ma dau cu crema) si apoi va muri. destinul tragic al eroului-medic nu va fi diferit de al altor personaje (mama-servanta, fiica-schizoida, sotia adultera si moarta, fratele-tigru). in final, toate vor muri, mai putin vera. dar ea si-a pierdut barbatia si asta ii provoaca multa suferinta, desi poarta costume frumoase, croite de un designer celebru si este foarte sexy, dulce, rapitoare.

La piel que habito (2011), Pedro Almodovar

The Cottage, UK 2008, Paul Andrew Williams (regia).

louise-jean-pierre-michel-cathy sunt un cuplu, chiar daca par a fi mai multi. but who’s normal? cine ar putea nega ca muribunzii nu pot fi de folos, daca le pui o arma cinstita in mana? sau ca poti reproduce, la scara de 1: 1000, episodul 9/11 just for fun, in gradina din spatele casei? sau ca cea mai buna investitie a platii compensatorii este sa angajezi un ucigas profesionist sa-i faca felul celui care te-a dat afara?

noul film al cuplului de kervern/delepine e o lectie de absurd fascinanta, cu atat mai puternica parca cu cat pune in discutie rationalitatea lumii noastre de astazi, construita din reguli tot mai rigide, care ne placheaza precum un invelis de ghips un picior bolnav. in interiorul acestui univers mumificat nu mai exista decat the right way to do something, neaparat politically correct si cat mai in acord cu valorile universale ale colectivitatii: alienarea, progresul si tehnologia - the gadget way. 

Louise Michel e totodata o revolutionara, o anarhista, o luptatoare pentru dreptate sociala, o femeie pe care Victor Hugo a numit-o “Viro Major” (mai presus decat barbatii). “Sa omoram monstrii pentru ca umanitatea sa traiasca”, dixit.

Eric e un postas depresiv, care in ultimii 30 de ani a sortat si livrat scrisori, a baut bere si a fost singur si nefericit. E o premisa aproape neverosimila, ca viata cuiva sa fie atat de lipsita de importanta. La fel de neverosimila cum pare si o posibila reconvertire la viata. E nevoie de un miracol sau de putina scranteala ca sa te trezesti in dormitor cu legenda lui Manchester United, Eric Cantona lui-même, pe post de antrenor psihologic personal, de partener de dans, iarba si vin frantuzesc.  Ca sa schimbi lucrurile proaste din viata  ai nevoie de un alter ego pozitivant care sa-ti dea pasa de gol si care sa te invete sa alegi varianta castigatoare.

Sau poti sa-ti pui fularul, sa-ti iei umbrela si sa mergi la cinema. “Looking for Eric” functioneaza ca o tableta antidepresiva.

Insa filmul este in primul rand o meditatie asupra conditiei individului in fata constrangerilor majoritatii, o pledoarie inteligenta despre puterea si mai ales frumusetea inteligentei si a cunoasterii. Hypatia, desi inconjurata de o lume in destramare, desi supusa unor duble discriminari (religioasa si sexuala), reuseste sa radieze cu forta si echilibrul mintii sale, ca un astru ceresc in intunericul orb al spatiului necreat. Ea este simbolul omului luminat, o ultima reminiscenta a antichitatii filozofice, dar este, in egala masura, o proiectie a unui model uman pentru viitor. Martiriul ei filozofic pare sa se suprapuna peste martiriul crestin al lui Isus. 

Dintre putinele lucruri care se stiu despre Hypatia este acela ca vreme indelungata a fost preocupata de problema stiintifica a alinierii planetelor, intr-o perioada obsedata de perfectiunea cercului ca figura geometrica absoluta, in care se stia ca pamantul e rotund, si nu plat, dar cam atat. Amenabar se foloseste in acest punct de o superba metafora, atribuindu-i Hypatiei primele teorii referitoare la forma elipsoidala a pamantului si a revolutiei sale in jurul soarelui: o forma perfecta precum este cercul ascunde toate figurile geometrice “imperfecte”: triunghiul, patratul, dreptungiul, elipsa, la fel cum un cerc privit in perspectiva devine o elipsa.

Privirea altereaza esenta perfectiunii. Daca Dumnezeu e iubire si a creat omul dotat cu inteligenta, atunci inteligenta dublata de adevar si de suflet si indreptata catre principiul perfectiunii devine o religie. 

 O forma perfecta cum este iubirea primeste in ea toate religiile, ca forme imperfecte, dar tinzand spre perfectiune principiului unic: crestinismul, iudaismul, islamul, budismul, taoismul, filozofia.

Desi Almodovar nu este printre regizorii mei preferati, l-am urmarit intotdeauna cu mare placere si emotie, gata sa intru in universul sau, vibrant chiar si in locurile sale comune, gata sa las toate prejudecatile intelectuale si sa plang si sa rad alaturi de coafeze, prostituate, maricones, sa le suport isteriile proiectate in decoruri ieftine de balci, stergandu-mi balele cu batista in timp ce le daruiam inima mea de fata.

Evident,  exagerez. Dar la fel cum la circ te astepti la costume stralucitoare care pun in evidenta o coregrafie la zece metri altitudine, la Almodovar te duci sa vezi un nou Almodovar, ceea ce reuseste intotdeauna. E o chestiune de gust si de profesionalism.

Asa ca pot spune ca exista deja, pentru cine e la curent cu filmografia regizorului, un fel de dictionar nescris al esteticii si tematicii almodovariene, care te ajuta sa descifrezi un Almodovar si sa-l vezi ca pe un nou Almodovar. Si sa-l apreciezi ca atare.

Pe tapetul viu colorat din camera asta infloresc florile negre ale secretelor, ascunzand copii nelegitimi, tradari, accidente, mutilari, care, supuse legii dorintei, vor popula scena la sfarsit, inghesuite in lumina fierbinte a reflectoarelor. Va curge machiajul, dezvelind fetele obosite, pe care ridurile pasiunii si educatia indoielnica au lasat urme intortocheate ca niste labirinturi, dar va triumfa viata, neteda, lucioasa, ca un obraz de bebelus.

Fetele bune si frumoase isi vand trupul pentru a-si salva sufletul, dar inainte il drapeaza in rochii rosii ca focul pasiunii, si-l suie pe soclul tocurilor inalte. Fetele astea plang mult si sufera in tacere, undeva pe granita fina dintre sacrificiu si prostie, ceea ce le face si mai atragatoare, spun barbatii lor, care le cred fatale si astfel ele chiar devin, reusind sa le schimbe destinul.

“Broken Embraces” (“Los abrazos rotos”) este drama unui regizor de film. Dar nu este o drama a luciditatii, ci a unui destin fabulos, pasional, dar in sens negativ, caci se tese peste viata reala si se hraneste cu sangele ei. E ca o plasa cu ochiuri dese care sufoca intr-o imbratisare muta suflul personajelor, care se perinda mecanic in fata camerei de filmat, ca teleghidate de o omniscienta obosita si obositoare, care le rapeste prospetimea reactiilor si independenta in fata destinului, a jocului deja facut, deja stiut, deja clasat. Chiar si farmecele Penelopei Cruz, fragilitatea ei cu miez tare nu are nimic pulsand, e doar o constanta goala, ca un ac in echilibru la limita inghetului. 

Regizorul – personaj nu e, asa cum am putea crede, un alter-ego artistic, framantat de problema creatiei, in sens fellinian, dimpotriva, el e un regizor prodigios, plin de idei, care (re)face un film avand ca miza doar o recuperare personala. Am putea spune extrapoland poate, ca regizorul, bantuit de propriul trecut artistic, similar cu al autorului, tanjeste dupa lejeritatea sincera a comediei spumoase. Luciditatea dramei il apasa si-l depaseste, el inca scrie drame care ar putea fi comedii pe invers si este gata sa cedeze chiar tentatiei unui horror cu vampiri sexy si amuzanti. Harry Cane redevine Mateo, dar aceasta revenire pare un regres artistic, oricum nu prea mai are importanta, caci accentul este pus pe o recuperare fizica si emotionala, aceste handicapuri deasupra carora nu reuseste sa se ridice la nivel estetic prin inovatie, ci doar prin intoarcerea in trecut. La fel cum Almodovar nu reuseste sa fie decat tot Almodovar, ceea ce, pentru cei ce asteptau un nou Almodovar, nu e nici putin, nici prea mult.

daca lost in translation oferea o versiune a alienarii intr-un oras strain, dublata totusi de o oarecare posibilitate de recuparerare prin caldura apropierii umane, in filmul lui Tsai recupererarea nu mai exista decat la nivel metafizic, iar incercarile protagonistilor de a rupe lanturile angoasei solitudinii devin absurde prin prisma unor solutii deviante. dupa moartea sotului, asteptarea reintoarcerii acestuia conform traditiei religioase o impinge pe vaduva la ritualuri care frizeaza alienarea mintala, inventandu-si pretexte pentru ca asteptarea sa fie motivata in real; fiul ei, vanzator ambulant de ceasuri de mana, isi va proiecta nesiguranta si angoasa produse de moartea tatalui si de incapacitatea mamei de a o accepta, facand o pasiune maladiva pentru o fata care cumpara de la el un ceas si pleaca la Paris. starea de decompensare nevrotica il conduce si pe acesta la actiuni maniacale: fixeaza toate ceasurile la ora Parisului, si actioneaza ca si cand ar trai in acel oras: bea vin frantuzesc, vede filme frantuzesti.

dar cel mai izbutit eseu despre singuratate este segmentul care o prezinta pe tanara taiwaneza, turista solitara in Paris, ratacind fara sens in decoruri lipste de stralucire. camera o surprinde, prin planuri-secventa interminabile, in cele mai banale ipostaze, luand masa, luand o cafea, singura in camera de hotel, pe o banca in parc, pe o banca in cimitir. regizorul puncteaza, printr-o sublimare a banalitatii gesturilor cotidiene transpuse pe “mitul autodepasirii prin turism”, nevroza unei generatii care a pierdut gustul orelor, gustul relatiilor interumane, acoperind cu plastic carnea si spatiul cu cyber-spatiul.

asa cum aratam, salvarea aproape ca nu exista: apropierea de alti oameni are gustul amar al esecului; insa finalul impune un soi de intoarcere metafizica  a acestor nelinisti aproape ancestrale catre spatiul care le genereaza. sotul defunct se intoarce, dar nu pentru a o consola pe vaduva sa, ci apare la Paris, intr-un detaliu banal, aceasta relevanta tangentiala cu plot-ul facand posibila afirmarea individualitatii sale dincolo de constructia cinematografica. ex-diegetic, el porneste catre promisiunea Orasului Luminilor, probabil pentru a-si construi o viata noua.

in aceeasi cheie optimist-metafizica, aparitia, la fel de tangentiala, a lui Jean-Pierre Leaud, care ii ofera, peste o jumatate de veac, numarul sau de telefon, tinerei turiste taiwaneze (J-P L este Antoine Doinel, protagonistul capodoperei lui Truffaut “Les quatre cents coups”, pe care tanarul vanzator ambulant il viziona in incercarea de a se apropia de fata dorita), face posibila o intalnire aproape eterica a celor doi tineri, in planul spiritualitatii, in spatiul posibilitatii, fapt ce duce, inca o data, la o stranie atenuare a angoasei acestui film. 

a voir. absolument.

de aceea refuz sa-i ascult rugamintile, indiferent care ar fi

atat prins de ritm, factorul hotarator aici, incat n-as fi putut spune

si aprinde neoanele coaforului clandestin

- Mama e bine? intreaba Claude

atelierului, strigand:

privinta, ca se ingrozeste de ceea ce nu este inspaimantator

lunii. Am tras un chiot. Noaptea incepuse.

marchiz de Lumbria; el are dreptul primului

a raspuns batranul: merita incercat. Daca spui o poveste

spirituala si a unora si a celorlalti, vom constata ca activitatea

In exercitiile lor de imaginatie, elevii trebuiau sa se transpuna

mass-mediei, sa se supuna constrangerilor notorietatii

Desi in acea epoca industria aduce o masiva urbanizare

din 31 octombrie 1939, unde se preconizeaza revizuirea

dreptul la diferenta; pluralitate fiind, ea postuleaza

peste lume) dar el este un blestem pentru filozofie 

lucratori si angajati, chiriasi si consumatori etc.

opreste-ti renascutul da-ti cu noroi pe fata copiii

interes fata de leganatul lor abstract, cu totul

decat prietenia pentru prietenii lui Dumne

corespondent sensibil al ideii trinitatii. Dar

Heidegger lasa neterminata Existenta si timp: textul publicat e alcatuit din

asupra tuturor intrebarilor privind originea. Si acesta

tarandu-se de pe un loc pe altul, cu schimbatorul de

drumul spre La Ciotat se asterne chiar la picioarele noastre

se zarea. Poate terenul presarat cu coline

actiuni adaptate. Chiar daca constiinta nu este o functie a creierului

decat de continutul comunicarii. Alfabetul, de pilda

exprimarea, toate felurile de obiceiuri pe care le-a respins cunoasterea lucida

(ceva, ce astfel ar putea fi satisfacut). Impotriva acestui lucru, el

a planetei noastre in secolul douazeci si unu, nu avem dreptul

nisipurile unei alte insule. Ai fi zis ca un invalid cu un